Către o filosofie prometeică: mit, știință și viitorul umanității

Prefață: Arhetipuri la răscruce între mit și știință

👉🏻 Link cercetare by Lucius.ro: Către o teorie a informației arhetipale: dinamica biochimică sensibilă la efecte cuantice ca substrat al modelelor simbolice - Sincronici­tatea Pauli–Jung, simulările biofizice și implicațiile lor

1. Revenirea mitului în era științei

Modernitatea a povestit mult timp o istorie triumfalistă: mitul aparținea copilăriei civilizației, în timp ce știința reprezintă maturitatea acesteia. Anticii personificau focul ca fiind darul lui Prometeu; noi azi îl măsurăm în jouli. Ei povesteau despre Hermes ca mesager între lumi; noi azi lansăm sateliți. Ei invocau zeii pentru a explica soarta; noi azi modelăm probabilitățile. Conform acestei narațiuni, marșul științei este o deziluzie treptată, un proces de expulzare a mitului din ordinea explicativă.

Și totuși, pe măsură ce capacitățile noastre tehnice au crescut, mitul nu a dispărut. Dimpotrivă, el a proliferat sub noi forme. Botezăm rachetele Apollo și Artemis, sateliții după titani, modelele de inteligență artificială după sibile și oracole. Metaforele spațiului cibernetic sunt saturate de demonic și angelic. În laboratoare, cercetătorii vorbesc despre „demoni cuantici”, „fantome genetice”, „dansuri proteice”. Chiar și fizica cea mai abstractă este narată cu imagini mitice: corzi care vibrează, brane care se ciocnesc, particule care se tunelează ca spiritele. Știința nu a alungat mitul; l-a transformat în propriul său limbaj simbolic.

Prometeismul pornește de la această recunoaștere: mitul nu este o superstiție care trebuie abandonată, ci baza științei înseși. Fiecare ipoteză este un pariu mitic, o proiecție imaginativă în necunoscut. Fiecare experiment este un ritual de dezvăluire, care caută să aducă la lumină forțe ascunse. Fiecare tehnologie este materializarea unei povești povestite mai întâi în simboluri și imagini. Sarcina filosofiei în timpul nostru nu este de a opune mitul științei, ci de a înțelege unitatea lor.

2. Arhetipurile ca atractori informaționali

Printre numeroasele încercări de a face legătura între mit și știință, teoria arhetipurilor lui Jung rămâne una dintre cele mai influente – și una dintre cele mai contestate. Pentru Jung, arhetipurile sunt modele structurale ale inconștientului colectiv, motive recurente precum Eroul, Umbra, Persona, Călătoria. Ele nu se reduc la amintiri personale și nici nu sunt concepte abstracte; sunt forme vii care modelează imaginația, visul și cultura.

Criticii l-au acuzat adesea pe Jung de misticism, de a postula entități metafizice fără bază empirică. Dar ce s-ar întâmpla dacă arhetipurile ar putea fi reconcepute, nu ca esențe eterne, ci ca atractori de informații – motive recurente în rețea care apar în corpusuri simbolice, rapoarte de vis, narațiuni mitice și chiar dinamici cognitive? Această reconcepție ar păstra intuiția lui Jung cu privire la recurenta lor interculturală, în timp ce le-ar fundamenta în structuri analizabile. Arhetipurile devin modele măsurabile de flux de informații și relații simbolice.

Acesta este gestul programului de cercetare pe care îl invocăm la pragul prometeismului: construirea unei Ontologii a Rețelei Arhetipurilor (ArNO), formalizând motive ca grafice tipizate, asociindu-le cu „semnături” informațional-teoretice. În acest fel, Eroul sau Umbra nu mai sunt forme platonice inefabile, ci motive reproductibile în rețea, susceptibile de analiză statistică.

3. Biochimia sensibilă la efectele cuantice

Cu toate acestea, arhetipurile, dacă vor să fie mai mult decât structuri de date abstracte, trebuie să aibă substraturi în sistemele vii. Aici intră în scenă domeniul controversat, dar fertil, al biologiei cuantice. În ultimele două decenii, s-au acumulat dovezi că efectele cuantice – coerența, tunelarea, entanglementul – joacă roluri funcționale în anumite procese biologice: magnetorecepția aviară, transportul excitonic în fotosinteză, tunelarea în cataliza enzimatică. Aceste efecte, odată respinse ca imposibile în medii „calde, umede și zgomotoase”, sunt acum documentate experimental.

Se pune întrebarea: ar putea o astfel de dinamică sensibilă la cuantică să modeleze și procesele biochimice relevante pentru cogniție? Au fost propuse substraturi candidate, cele mai controversate fiind microtubulii din neuroni și, mai recent, proteinele intrinsec dezordonate, bogate în π, care formează condensate biomoleculare. Aceste substraturi, datorită rețelelor lor aromatice și mediilor dielectrice, ar putea susține în mod plauzibil coerența pe scări de timp de picosecunde – intervale suficient de lungi pentru a influența regimurile biochimice mezoscopice.

Programul de cercetare pe care îl luăm în considerare pune în practică acest lucru: simularea dinamicii cuantice deschise în cadrul modelelor Lindblad/Haken–Strobl, generarea de semnale sintetice de spectroscopie electronică 2D (2DES) și compararea duratei de viață a coerenței în diferite condiții dielectrice/de vâscozitate. Rezultatele inițiale in silico sugerează că mediile de tip condensat ar putea extinde coerența în raport cu soluțiile diluate, depășind pragurile predefinite. Ideea nu este de a demonstra că „conștiința este cuantică”, ci de a testa dacă motivele arhetipale pot fi mapate, prin dinamici cuantice sensibile măsurabile, la structuri simbolice.

4. Sincronicitatea reformulată

Poate că cea mai îndrăzneață mișcare a acestui program este tratarea sincronicității. Jung a introdus sincronicitatea ca un „principiu de conectare acauzal”, momente în care stările psihice interioare și evenimentele exterioare se aliniază în mod semnificativ fără legături cauzale. În mod tradițional, acest lucru a fost tratat ca fiind mistic, imun la testele științifice.

Aici, însă, sincronicitatea este reformulată ca o ipoteză de corelație condițională. Dacă două reactoare biochimice cuplate, supuse perturbațiilor aleatorii, prezintă informații reciproce peste controalele amestecate numai atunci când markerii de coerență depășesc pragurile, atunci se are un analog măsurabil al sincronicității. Dacă efectul dispare sub controale (RNG clasice, substituții izotopice), ipoteza este falsificată. Astfel, sincronicitatea devine nu o afirmație metafizică, ci un experiment falsificabil, preînregistrat.

Această mișcare este esențial prometeică: îndrăznește să aducă o noțiune mitică, ezoterică în laborator, legând-o în același timp de scepticismul riguros și logica falsificării. Tratează mitul nu ca o credință incontestabilă, ci ca un generator de ipoteze testabile.

5. Etosul prometeic al cercetării

Ceea ce contează cel mai mult nu este dacă acest program specific reușește sau eșuează, ci etosul pe care îl exemplifică. Acesta întruchipează prometeismul în patru aspecte:

1. Îndrăzneala imaginativă: ia arhetipurile jungiene și îndrăznește să le transpună pe substraturi biofizice.

2. Disciplina metodologică: specifică modele cuantice deschise, protocoale de spectroscopie, înregistrare prealabilă, falsificatori, kituri de replicare.

3. Sinteza trans-scalară: trece de la observabile cuantice la regimuri biochimice și motive simbolice, întruchipând monismul mitico-tehnic.

4. Optimism tragic: recunoaște probabilitatea ridicată a rezultatelor nule și necesitatea falsificării, dar pariază că chiar și eșecul clarifică limitele integrării psihic-materie.

Această etică contrastează în egală măsură cu credulitatea „misticismului cuantic” și cu sterilitatea scientismului reducționist. Ea afirmă că imaginația mitică este indispensabilă pentru descoperirea științifică, dar că această imaginație trebuie să fie legată de experimente falsificabile.

6. De la cercetare la filozofie

De ce ar trebui să conteze un astfel de program tehnic pentru un sistem filozofic? Pentru că demonstrează că prometeismul nu este o simplă speculație, ci o orientare vie pentru cercetare. Prometeismul insistă că miturile sunt reale, nu ca fantome metafizice, ci ca structuri informaționale care modelează atât psihicul, cât și cosmosul. Aici, această insistență este operaționalizată: arhetipurile sunt formalizate, substraturile identificate, experimentele proiectate, nulurile specificate.

Prometeismul insistă, de asemenea, că tehnologia nu este neutră, ci un mediu al mitului. Spectroscopia și simularea cuantică, în acest context, nu sunt simple instrumente, ci tehnologii liturgice, care dezvăluie sau falsifică mitul arhetipurilor în materie. Laboratorul devine un loc ritualic, unde imaginația întâlnește instrumentul, unde miturile trăiesc sau mor în lumina datelor.

7. Mitul, știința și Omega deschis

În cele din urmă, programul indică teleologia prometeistă: Omega deschis. A testa dacă arhetipurile se potrivesc cu substraturile biochimice înseamnă a testa dacă mintea și materia, psihicul și fizicul aparțin unei singure ordini informaționale. Dacă se găsesc astfel de legături, chiar dacă sunt parțiale, ele sugerează că viața simbolică umană nu este epifenomenală, ci țesută în structura cosmosului. Dacă nu se găsesc, și asta este o dezvăluire, clarificând limitele imaginației. În orice caz, mitul a ghidat știința către o nouă frontieră, iar știința a răspuns cu adevăr disciplinat.

Omega deschis nu este o garanție, ci un pariu – că prin astfel de cercetări îndrăznețe, dar disciplinate, umanitatea se poate orienta către o mai mare complexitate, conștiință și grijă. Programul de cercetare descris aici este un nod în acest pariu, o scânteie prometeică care îndrăznește să lumineze povara responsabilității atlantice.

8. Concluzie: Prefață la prometeism

Această prefață nu este un rezumat al ceea ce urmează, ci o demonstrație a spiritului său. Prometeismul este filosofia epocii planetare, deoarece numai el îndrăznește să unească mitul și știința, imaginația și instrumentul, psihicul și substratul. El afirmă că mitul nu este mort, ci trăiește în ipotezele noastre, în laboratoarele noastre, în tehnologiile noastre. El afirmă că știința nu este deziluzionată, ci mitică, orientată de arhetipuri care pot fi testate, rafinate și, uneori, falsificate.

Programul de cercetare care operaționalizează arhetipurile prin biochimie sensibilă la cuantică este exemplar. Indiferent dacă reușește sau eșuează, el întruchipează etosul prometeic: imaginație îndrăzneață disciplinată de o metodă riguroasă, mit transfigurat în experiment, tehnologie transfigurată în liturghie.

Prometeu aduce focul; Atlas poartă greutatea lui. În unitatea lor se află vocația noastră. Acesta este pariul prometeismului, iar acest eseu este desfășurarea lui.

👉🏻 Link cercetare by Lucius.ro: Către o teorie a informației arhetipale: dinamica biochimică sensibilă la efecte cuantice ca substrat al modelelor simbolice - Sincronici­tatea Pauli–Jung, simulările biofizice și implicațiile lor

Introducere

Condiția contemporană este marcată de o convergență fără precedent între accelerarea tehnologică, instabilitatea ecologică și dezorientarea metafizică. Dezvoltările în domeniul inteligenței artificiale, ingineriei genetice, explorării spațiale și rețelelor digitale au extins considerabil puterea tehnică a umanității, destabilizând în același timp narațiunile moștenite ale sensului. Occidentul modern și, din ce în ce mai mult, ordinea globală, locuiesc într-o lume în care cadrele religioase tradiționale au fost erodate, idealurile iluministe ale progresului par fragile, iar însăși noțiunea de uman este pusă sub semnul întrebării. În această situație, întrebarea nu mai este dacă umanitatea are puterea de a-și modifica condițiile de existență, ci dacă poate orienta această putere într-un orizont de inteligibilitate și scop.

Filozofia prometeică a lui Jason Reza Jorjani este una dintre cele mai ambițioase încercări de a aborda această întrebare. Ea încearcă să lege mitul, știința, politica și ezoterismul într-un singur sistem adecvat epocii planetare. La baza sa se află o teză îndrăzneață: mitul nu este o relicvă a superstiției, ci condiția transcendentală a științei și tehnologiei. Prometeu, Atlas, Lucifer și Zoroastru nu sunt figuri arhaice ale religiozității, ci arhetipuri care structurează însăși posibilitatea descoperirii și invenției. A te angaja în știință înseamnă a pune în scenă un mit al dezvăluirii, a paria pe deschiderea lumii către ipoteze imaginative care, atunci când sunt disciplinate prin experiment și materializate în tehnologie, remodelează realitatea însăși.

Prometeismul propune astfel ceea ce s-ar putea numi un monism mitico-tehnic. Realitatea nu este compusă din materie inertă observată pasiv de minți detașate, ci dintr-un câmp informațional în care imaginația, instrumentul și cosmosul se interpenetrează. A spune o poveste, a proiecta un experiment, a construi o mașină – acestea nu sunt activități distincte, ci faze ale unui singur proces de creare a lumii. Separarea modernă dintre mit și știință, imaginație și rațiune, simbol și mecanism, se revelează ca o ruptură contingentă, o eșec în recunoașterea unității lor profunde. Prometeismul caută să vindece această ruptură prin restabilirea fundamentelor mitice ale cercetării științifice și practicii tehnologice.

Totuși, această reconstituire a mitului nu poate fi doar speculativă. Ea trebuie să ofere și un cadru pentru politică și etică. Pentru că puterea tehnologică, în absența unor narațiuni orientative, riscă să se prăbușească într-o accelerare nihilistă sau într-o paralizie catastrofală. Crizele globale ale epocii noastre – schimbările climatice, proliferarea nucleară, pandemiile, inteligența artificială și potențiala dezvăluire a inteligențelor non-umane – necesită structuri de guvernare capabile să răspundă la scară planetară. Prometeismul promovează ideea unei „stări de urgență mondială”: o formă constituțională care echilibrează suveranitatea decisivă cu orientarea mitică și întreruperea ritualică, legând invenția prometeică de responsabilitatea atlantică.

Acest eseu încearcă să articuleze prometeismul ca un sistem filosofic coerent, situându-l într-o genealogie largă de gânditori și tradiții: de la Kant, Schelling, Bergson, Jung, Eliade, Heidegger, Nietzsche și Schmitt, până la cosmologii ruși, Teilhard de Chardin, Kurzweil, Land, Brassier și Baudrillard, precum și figuri ezoterice precum Blavatsky, Gurdjieff și Crowley. Prin integrarea acestor linii genealogice, vom prezenta prometeismul atât ca ontologie, cât și ca teologie politică pentru viitorul planetar.

Prima sarcină este de a stabili afirmația că mitul stă la baza științei înseși. Acest lucru necesită o reexaminare a arhetipurilor clasice, reflecții filosofice asupra imaginației și modul în care narațiunea structurează însăși posibilitatea descoperirii.

Partea I: Mitul ca fundament al științei

Imaginea predominantă a modernității concepe mitul și știința ca opuse. Mitul este relegat la trecutul pre-rațional, în timp ce știința reprezintă adevărul obiectiv eliberat de superstiție. Cu toate acestea, o astfel de dihotomie, deși puternică din punct de vedere retoric, nu ține seama de modul în care practica științifică este ea însăși ghidată de imagini mitice. A emite o ipoteză, a urmări o linie de cercetare, a dedica resurse unui program de cercetare – toate acestea presupun un orizont de semnificație care nu poate fi dedus din faptele în sine. Știința nu este niciodată simplă observație; este întotdeauna interpretare, orientată de narațiuni și arhetipuri care preced verificarea empirică.

Prometeismul face explicită această condiție implicită. El susține că mitul nu este doar ornamentul cultural al științei, ci fundamentul său transcendental. Această afirmație poate fi elucidată prin trei registre: arhetipal, filosofic și istoric.

Registrele arhetipale

Figurile lui Prometeu, Atlas și Lucifer oferă expresii paradigmatice ale forțelor mitice care acționează în geneza științei și tehnologiei. Prometeu, aducătorul focului, simbolizează previziunea, inovația și îndrăzneala de a încălca interdicția divină pentru a da putere umanității. El este arhetipul descoperirii, cel care îndrăznește să fure de la zei. Atlas, condamnat să țină cerurile pe umeri, întruchipează povara responsabilității care decurge inevitabil din astfel de furturi. Fiecare progres tehnologic deschide nu numai posibilități, ci și pericole, cerând capacitatea de a suporta greutatea consecințelor. Lucifer, purtătorul de lumină alungat, semnifică rebeliunea și încălcarea, refuzul ordinelor închise care neagă evoluția. El nu este rău în sens simplist, ci catalizatorul transformării, violatorul necesar a cărui sfidare sparge structurile osificate.

La aceste figuri grecești și creștine trebuie să adăugăm moștenirea iraniană. Dualismul lui Zoroastru între Ahura Mazda și Ahriman dramatizează lupta cosmică dintre forțele luminii și întunericului, ordinii și haosului. Legământul mitraic semnifică fidelitatea: legarea acțiunii umane de adevăr, chiar și în fața opoziției cosmice. Pentru Jorjani, descendența mitică indo-europeană oferă o gramatică a arhetipurilor – inovație, responsabilitate, transgresiune, fidelitate – fără de care proiectul științei nu ar fi putut să ia naștere.

Registrele filosofice

Afirmația că mitul stă la baza științei nu este doar simbolică, ci a fost articulată în cele mai profunde tradiții ale filosofiei occidentale. Kant, în Critica judecății, a recunoscut că ideile estetice mediază între imaginație și rațiune, oferind un surplus de semnificație care nu poate fi redus la concepte determinate. Acest surplus este tocmai ceea ce permite gândirii științifice să depășească datul, să emită ipoteze despre realități încă neobservate. Schelling a radicalizat această idee în filosofia sa despre natură, propunând că imaginația nu este doar o facultate umană, ci însăși productivitatea naturii, dezvăluirea de sine a absolutului. Din acest punct de vedere, știința este continuarea disciplinată a creativității imaginative a naturii.

Bergson a contribuit cu o dimensiune suplimentară, distingând intelectul de intuiție. Intelectul, susținea el, spațializează timpul, disecându-l în concepte statice. Intuția, în schimb, surprinde durée, fluxul viu al devenirii. Intelectul rațional suprimă capacitățile psihice adaptate la acest flux, dar intuiția le restabilește. În filosofia lui Bergson, descoperirea științifică nu este un triumf al intelectului asupra intuiției, ci o reechilibrare, o modalitate de a da formă intuițiilor născute din durată.

Teoria arhetipurilor lui Jung adaugă un registru psihologic profund. Arhetipurile nu sunt imagini moștenite, ci tendințe structurale ale inconștientului colectiv, modele de percepție și acțiune care modelează atât psihicul individual, cât și cultura colectivă. Din această perspectivă, creativitatea științifică este apariția constelațiilor arhetipale în conștiință. Sincronicitatea, termenul lui Jung pentru coincidența semnificativă acauzală, sugerează că aceste modele arhetipale nu sunt doar psihologice, ci ontologice, rezonează cu structurile realității înseși.

Eliade completează acest lucru subliniind că mitul este o întoarcere la timpul sacru. A pune în scenă un mit înseamnă a reintra în origini, a reactiva evenimente arhetipale. Știința, înțeleasă în sens prometeic, nu abolește mitul, ci îl reînscenează la un nou nivel: fiecare experiment este un ritual de dezvăluire, fiecare ipoteză un mit repovestit în limbajul metodei.

În cele din urmă, reflecțiile lui Heidegger asupra tehnologiei situează întreaga această întreprindere în cadrul întrebării despre ființă. În Întrebarea privind tehnologia, el avertizează că tehnologia modernă încadrează realitatea ca rezervă permanentă, reducând ființele la simple resurse. Totuși, chiar și acest pericol provine dintr-o dezvăluire mai primordială: tehnologia este un mod de revelare. Sarcina nu este de a respinge tehnologia, ci de a ghida dezvăluirea ei către adevăr, mai degrabă decât către reducere. Aici, prometeismul se vede ca un aliat improbabil al lui Heidegger: recunoscând rădăcinile mitice ale științei, el deschide o cale pentru reorientarea tehnologiei, departe de încadrare, către dezvăluirea lumii.

Registre istorice

Istoric, ascensiunea științei moderne a fost întotdeauna însoțită de imagini mitice. Revoluția copernicană a fost încadrată nu numai ca o inovație matematică, ci și ca o recentrare a vocației cosmice a omului. Mecanica lui Newton era impregnată de simbolism teologic și alchimic. Revoluțiile științifice din secolele al XIX-lea și al XX-lea s-au bazat pe tropi mitici ai progresului, evoluției și destinului. Chiar și astăzi, limbajul inteligenței artificiale și al explorării spațiale este saturat de arhetipuri ale creației, apocalipsei și transcendenței.

Prometeismul, așadar, nu impune mitul asupra științei din exterior, ci revelează ceea ce a fost întotdeauna: știința este mitul operaționalizat, mitul disciplinat în experiment, mitul materializat în tehnologie. Opoziția dintre mit și știință se dizolvă, iar în locul ei apare o unitate mai profundă.

Partea a II-a: Monismul ontologic și cosmologia informațională

Dacă mitul este fundamentul științei, următorul pas este să ne întrebăm ce viziune asupra realității implică acest lucru. Dualismele moștenite de la Descartes – între minte și materie, subiect și obiect, res cogitans și res extensa – devin din ce în ce mai greu de susținut odată ce recunoaștem rolul constitutiv al imaginației și al arhetipului în descoperirile științifice. Pariul prometeic este că realitatea în sine nu este bifurcată, ci monistă: un singur câmp informațional în care gândirea, materia și semnificația se interpătrund. Acest monism mitico-tehnic nu este o simplă speculație metafizică, ci este susținut din ce în ce mai mult de evoluțiile din fizică, neuroștiință și teoria sistemelor.

Ordinea implicită

Noțiunea lui David Bohm de „ordine implicită” oferă un punct de plecare crucial. În Wholeness and the Implicate Order, Bohm susține că lumea observabilă – ordinea explicată – este o proiecție superficială a unei realități mai profunde, ascunse. Ceea ce apare ca entități separate în spațiu și timp este, de fapt, desfășurarea unei mișcări holistice. Informația, nu substanța, este moneda fundamentală a acestei ordini. Cosmosul este mai puțin o mașinărie formată din piese și mai mult un câmp holografic în care fiecare regiune cuprinde întregul.

Prometeismul se bazează pe acest lucru pentru a susține că descoperirea științifică nu este impunerea categoriilor umane asupra materiei inerte, ci rezonanța imaginației cu ordinea implicată. Ipotezele și miturile sunt încercări de a „desfășura” dimensiunile ascunse ale acestui câmp într-o manifestare explicită. Focul furat de Prometeu nu este doar energie fizică, ci dezvăluirea informațională – deblocarea unui potențial latent în cadrul ordinii implicate.

Creierul holografic

Modelul holografic al creierului lui Karl Pribram oferă o paralelă în registrul minții. Bazându-se pe cunoștințele din neuroștiință și teoria cuantică, Pribram a sugerat că memoria și percepția nu sunt localizate în circuite neuronale discrete, ci distribuite holografic. Experiența conștientă nu este produsul unei procesări liniare, ci al unor modele de interferență, asemănător unui hologram. Într-un astfel de model, creierul nu stochează informații, ci se conectează la ele, funcționând ca un receptor și interpret al unui câmp mai larg.

Pentru prometeism, acest lucru sugerează că conștiința nu este prinsă în craniu, ci participă la aceeași ordine holografică care stă la baza materiei. Arhetipurile, în acest cadru, nu sunt doar imagini moștenite, ci rezonanțe structurale între psihic și cosmos. Noțiunea lui Jung de sincronicitate – conexiunea acauzală a evenimentelor prin semnificație, mai degrabă decât prin cauzalitate – devine inteligibilă ca o cuplare între câmpuri holografice. Mitul, atunci, nu este doar o proiecție psihologică, ci un mijloc de aliniere a conștiinței cu structuri mai profunde ale realității.

Informația cuantică și ipotezele de simulare

Fizica contemporană afirmă din ce în ce mai mult primatul informației. De la ipoteza „it from bit” a lui Wheeler până la rolul entanglementului cuantic în definirea spațiu-timpului în sine, se sugerează că ceea ce este cel mai fundamental nu este materia, ci relațiile informațional-teoretice. Unii au extins acest lucru la ipotezele de simulare: ideea că realitatea este cel mai bine înțeleasă ca un proces computacional, o simulare vastă.

Prometeismul adoptă cu prudență acest limbaj. A numi cosmosul o „simulare” este înșelător dacă este luat literal; reduce realitatea la o analogie trivială cu jocurile video. Dar ideea de bază este valabilă: realitatea este plastică, codificată și susceptibilă de intervenție. Legile fizicii nu sunt decrete imuabile, ci regularități ale procesului informațional. Prin construirea de noi interfețe – instrumente științifice, sisteme media, structuri simbolice – ființele umane pot reparametriza realitatea însăși. Acesta nu este solipsism, ci recunoașterea faptului că realitatea este programabilă, deschisă hackingului.

Hiperstiție și crearea lumii

Aici întâlnim conceptul de hiperstiție, dezvoltat de Nick Land și Cybernetic Culture Research Unit. Hiperstiția se referă la ficțiuni care se transformă în realitate: narațiuni care, atunci când sunt crezute și puse în practică, aduc la îndeplinire chiar realitățile pe care le descriu. Speculațiile financiare, planurile tehnologice, chiar și profețiile religioase funcționează în acest fel. Ceea ce începe ca mit devine fapt operațional prin bucle de feedback ale credinței, comportamentului și mediului.

Prometeismul tratează hiperstiționismul nu ca o curiozitate postmodernă, ci ca o ontologie fundamentală a creării lumii. Fiecare mit, atunci când este asociat cu mass-media și mașinile, devine un potențial operator al realității. Arhetipurile lui Prometeu, Atlas și Lucifer nu sunt simboluri statice, ci motoare hiperstitionale. Ei orientează imaginația, generează ipoteze științifice, mobilizează acțiunea socială și se materializează în tehnologie. A guverna mitul înseamnă, așadar, a guverna realitatea însăși.

Către monismul mitico-tehnic

Convergența acestor idei – ordinea implicată a lui Bohm, creierul holografic al lui Pribram, ontologiile informaționale cuantice și dinamica hiperstiției – culminează într-o metafizică prometeică a monismului mitico-tehnic. Nu există o diviziune definitivă între minte și materie, simbol și mecanism, imaginație și realitate. Toate sunt expresii ale unui singur proces informațional, diferențiate doar prin perspectivă și scară.

Acest monism nu este reductiv. El nu reduce mintea la materie sau materia la minte. Mai degrabă, recunoaște că ambele sunt co-emergente dintr-un substrat informațional mai profund. În acest cadru, știința este mitul pus în practică, în timp ce mitul este știință la nivel de arhetip. Tehnologia este mediul prin care acest circuit se extinde, permițând imaginației să modifice condițiile existenței. Ființa umană nu este un observator accidental, ci un co-creator al cosmosului, un nod în câmpul holografic capabil să-și modifice propriile condiții de realitate.

Aceasta este fundamentul ontologic pe care prometeismul își construiește filosofia politică și etică. Dacă realitatea este plastică pentru mit și informație, atunci guvernarea mitului și a tehnologiei devine sarcina centrală a civilizației planetare. Înainte de a ne îndrepta spre politică, însă, trebuie să abordăm mai întâi pericolele inerente tehnologiei în sine – riscul ca dezvăluirea să se reducă la o simplă încadrare, ca mitul să degenereze în simulare.

Partea III: Tehnologia, mass-media și pericolul încadrării

Dacă mitul și știința sunt unite într-un singur circuit, atunci tehnologia este mediul decisiv prin care acest circuit capătă formă materială. Darul lui Prometeu nu este doar focul, ci întreaga descendență de tehnici, mașini și infrastructuri care permit umanității să se extindă în lume. Totuși, fiecare dar ascunde un pericol. Focul poate ilumina sau distruge; roata poate transporta sau zdrobi; reactorul nuclear poate alimenta orașele sau le poate anihila. Ambivalența tehnologiei nu este întâmplătoare, ci constitutivă. Ea revelează realitatea chiar dacă riscă să reducă acea realitate la o simplă resursă.

Încadrarea ca pericol

Heidegger, în celebrul său eseu Întrebarea privind tehnologia, a avertizat că esența tehnologiei nu este instrumentală, ci ontologică. Tehnologia modernă, spre deosebire de tehnologia antică, nu produce doar forme în armonie cu physis. În schimb, ea încadrează (Gestell) realitatea ca rezervă permanentă, reducând ființele la resurse care așteaptă să fie extrase și optimizate. Râurile devin „surse de energie hidroelectrică”, pădurile devin „stocuri de lemn”, chiar și ființele umane devin „resurse umane”. În acest mod de revelare, lumea este aplatizată în disponibilitate, iar misterul ei dispare.

Prometeismul ia în serios acest avertisment. Dacă mitul stă la baza științei și dacă știința se materializează în tehnologie, atunci mitul care ghidează dezvăluirea tehnologică va determina dacă tehnologia revelează sau ascunde. Când este ghidată de mituri ale extracției, cuceririi sau eficienței nesfârșite, tehnologia se prăbușește în încadrare, un proces de autodistrugere care epuizează atât pământul, cât și spiritul uman. Totuși, tehnologia nu este condamnată la acest destin. Heidegger însuși a recunoscut că „acolo unde există pericol, crește și puterea salvatoare”. Capacitatea tehnologiei de a dezvălui ființele ca resurse implică capacitatea sa mai profundă de a le dezvălui altfel, dacă este orientată de mituri diferite.

Media ca extensie a omului

Marshall McLuhan a reformulat această dezbatere, mutând accentul de la mașini la media. Pentru McLuhan, fiecare mediu este o „extensie a omului”. Roata extinde piciorul, cartea extinde ochiul, circuitul electric extinde sistemul nervos. Media nu transmite pur și simplu informații, ci restructurează percepția și experiența. „Mediul este mesajul”: forma comunicării modelează conștiința într-un mod mai decisiv decât conținutul pe care îl transmite.

Din perspectiva prometeică, acest lucru înseamnă că tehnologia nu este niciodată neutră. Instrumentele științei și infrastructurile de comunicare sunt ele însele operatori mitici. Telescopul nu numai că extinde vederea, ci reorientează locul umanității în cosmos. Tiparul nu numai că multiplică textele, ci democratizează mitul. Internetul nu numai că transmite date, ci creează circuite hiperstiționale în care narațiunile se propagă cu viteza planetară. Fiecare mediu este o intervenție ontologică, care modelează ceea ce contează ca real.

Simulacre și hiperrealitate

Jean Baudrillard a dus această idee într-un teritoriu mai întunecat. În Simulacre și simulare, el a susținut că, în modernitatea târzie, simbolurile nu mai fac referire la nicio realitate subiacentă, ci circulă la nesfârșit în sisteme autoreferențiale. Disneyland, publicitatea, rețelele sociale – toate generează hiperrealitate, o lume în care distincția dintre reprezentare și referent se prăbușește. Într-o astfel de lume, mitul degenerează în simulare, iar ordinea simbolică se detașează de dezvăluire.

Prometeismul recunoaște forța acestei diagnostice, dar rezistă nihilismului care o însoțește adesea. Hiperrealitatea este un pericol, dar este și o revelație a structurii hiperstiționale a realității înseși. Dacă narațiunile pot crea realități prin bucle de feedback, atunci sarcina nu este de a abandona mitul, ci de a-l proiecta în mod conștient. Leacul pentru simulare nu este fantezia realității pure, ci cultivarea tehnologiilor liturgice – întreruperi ritualizate care ne reamintesc diferența dintre dezvăluire și simulare.

Ideologia ca fantezie

Slavoj Žižek oferă o rafinare suplimentară. Ideologia, susține el, nu este în primul rând un set de credințe false, ci o fantezie care structurează realitatea însăși. Noi nu credem pur și simplu în ideologii; le trăim, le punem în practică și ne găsim dorințele organizate de ele. Miturile și fanteziile sunt „suplimentul virtual” care conferă coerență vieții materiale. A expune ideologia nu înseamnă a dezvălui un adevăr ascuns sub aparențe, ci a demasca fanteziile prin care este trăită realitatea.

Din punctul de vedere prometeic, aceasta înseamnă că știința și tehnologia sunt întotdeauna ideologice în sensul lui Žižek: ele sunt structurate de fantezii care le orientează dezvăluirea. Fantezia creșterii infinite, fantezia stăpânirii raționale, fantezia excepționalismului uman – acestea nu sunt externe practicii tehnologice, ci sunt țesute în însăși structura ei. Sarcina nu este de a elimina ideologia, ci de a o scrie diferit, de a construi mituri și fantezii care orientează tehnologia către dezvăluire, mai degrabă decât către dominație.

Tehnologia liturgică

Cum poate fi atunci tehnologia îndepărtată de încadrare și orientată către dezvăluire? Prometeismul propune conceptul de tehnologie liturgică. La fel cum liturghiile religioase întrerup fluxul timpului obișnuit și reorientează participanții către sacru, la fel și practicile proiectate pot întrerupe deriva către simulare și reorienta sistemele tehnologice către dezvăluire. Aceste practici pot lua forma festivalurilor care ritualizează transgresiunea și cheltuielile, sabaturilor în sălbăticie care reancorează ființele umane în natura non-instrumentală sau pauzelor instituționale care supun tehnologiile unei revizuiri etice.

Tehnologia liturgică nu înseamnă respingerea modernității sau romantizarea tradiției. Înseamnă proiectarea de ritualuri, instituții și infrastructuri care resetează periodic sistemul, împiedicând buclele hiperstiționale să se închidă asupra lor. În acest fel, pericolul încadrării devine ocazia pentru reînnoire. Chiar puterea care amenință să reducă lumea la o rezervă permanentă poate fi, de asemenea, exploatată pentru a deschide noi lumi de semnificații.

Mit, mass-media și mașină

Pe scurt, tehnologia, mass-media și mitul formează o triadă inseparabilă. Tehnologia întruchipează mitul în formă materială; mass-media extinde mitul la scară largă; miturile orientează dezvăluirea pe care tehnologia și mass-media o pun în aplicare. Când miturile sunt inconștiente, tehnologia tinde spre încadrare, iar mass-media spre simulare. Când miturile sunt conștiente și ritualizate, tehnologia poate deveni un vehicul al dezvăluirii, mass-media un canal de creare a lumii, iar mitul un ghid pentru invenție.

Prin urmare, prometeismul tratează tehnologia nu ca un instrument neutru care trebuie reglementat după fapt, ci ca un loc liturgic în care se pune în scenă relația umanității cu ființa. A guverna tehnologia înseamnă a guverna mitul, iar a guverna mitul înseamnă a guverna condițiile realității înseși. Această recunoaștere pregătește terenul pentru următorul pas: o teologie politică adecvată la scara planetară a puterii tehnologice.

Partea IV: Teologia politică a planetarului

Sinteza prometeică a mitului, științei și tehnologiei ar rămâne incompletă fără o dimensiune politică. Tehnologia nu este niciodată utilizată în vid; ea este întotdeauna încorporată în sisteme de guvernare, autoritate și luare colectivă a deciziilor. Așa cum insistă prometeismul, mitul nu este doar o chestiune de imaginație individuală, ci de orientare colectivă. Miturile care guvernează tehnologia determină nu numai posibilitățile sale, ci și riscurile sale. Într-o epocă în care tehnologiile au consecințe planetare – ingineria climatică, inteligența artificială, arsenalele nucleare și biotehnologiile capabile să modifice însăși specia umană – orizontul politic nu mai poate rămâne limitat la granițele statelor-națiune. Este nevoie de o teologie politică adecvată la scara planetară.

Schmitt și starea de excepție

Intuiția lui Carl Schmitt că „suveranul este cel care decide asupra excepției” nu și-a pierdut deloc relevanța în era riscului global. Situațiile de urgență sunt momente în care ordinea juridică obișnuită se dovedește insuficientă pentru a asigura supraviețuirea, când trebuie luate decizii care nu pot fi justificate de normele existente. Pandemia COVID-19 a oferit un exemplu recent și modest: societăți întregi au suspendat libertățile obișnuite, au închis granițele și au impus noi regimuri biopolitice în numele supraviețuirii colective. Cu toate acestea, astfel de excepții se vor multiplica pe măsură ce secolul avansează și vor depăși din ce în ce mai mult capacitatea guvernelor naționale de a răspunde.

Prometeismul interpretează conceptul de suveranitate al lui Schmitt prin prisma riscului planetar. „Starea de excepție” nu mai poate fi înțeleasă doar în termeni naționali. Schimbările climatice, conflictul nuclear, nealinierea IA sau dezvăluirea extraterestră sunt crize care implică umanitatea în ansamblu. Decizia suverană trebuie, prin urmare, să fie globală, exercitată de o autoritate capabilă să acționeze la nivel planetar. Cu toate acestea, această autoritate trebuie să fie legitimată nu numai din punct de vedere legal, ci și mitic, bazată pe narațiuni care conferă sens puterilor sale extraordinare.

Jünger și Muncitorul

Figura Muncitorului lui Ernst Jünger iluminează dimensiunea mitică a umanității tehnologice moderne. În viziunea lui Jünger, Muncitorul nu este pur și simplu un muncitor în sensul marxist, ci o figură metafizică care întruchipează mobilizarea totală a modernității. Muncitorul acceptă tehnologia nu ca un instrument, ci ca destin, mânuind-o cu o autoafirmare eroică. Pentru prometeism, Muncitorul este un arhetip ambivalent. Pe de o parte, el reprezintă curajul prometeic de a se apropria și de a stăpâni tehnologia, de a trata invenția ca pe o vocație. Pe de altă parte, glorificarea mobilizării riscă să se prăbușească în nihilism, reducând umanitatea la un simplu apendice al accelerării tehnice.

Provocarea constă în reorientarea Muncitorului în cadrul unei ordini planetare. În loc de mobilizarea totală pentru război sau creștere economică, Muncitorul trebuie să devină gardianul dezvăluirii, cel care poartă responsabilitatea orientării puterii tehnologice către un viitor deschis. Muncitorul devine atât Atlas, cât și Prometeu, purtând greutatea consecințelor chiar și în timp ce inventează.

Jonas și etica responsabilității

Hans Jonas a oferit probabil cea mai lucidă articulare a acestei poveri atlantice în The Imperative of Responsibility. În era tehnologică, susținea Jonas, sfera acțiunii umane se extinde atât de mult în viitor și la scară atât de vastă, încât etica tradițională se dovedește inadecvată. Nu mai este suficient să ne întrebăm dacă o acțiune este bună pentru contemporanii noștri; trebuie să ne întrebăm dacă este compatibilă cu permanența vieții umane autentice pe Pământ. Jonas a formulat un nou imperativ categoric: Acționează astfel încât efectele acțiunii tale să fie compatibile cu permanența vieții autentice pe Pământ.

Prometeismul acceptă imperativul lui Jonas ca piatră de temelie, dar îl complică în două moduri. În primul rând, extinde orizontul responsabilității dincolo de „viața umană” în sensul strict, pentru a include forme postumane de inteligență și chiar ființe reînviate sau nonumane. În al doilea rând, recunoaște că responsabilitatea nu poate însemna stagnare sau conservatorism. Pentru a păstra posibilitatea vieții poate fi nevoie de invenții radicale, chiar de transgresiuni. Responsabilitatea trebuie, așadar, să fie însoțită de inovare: Atlas trebuie să stea alături de Prometeu.

Bataille și economia generală

Dacă Jonas pune accentul pe responsabilitate, Georges Bataille pune accentul pe cheltuieli. În lucrarea sa The Accursed Share, Bataille susține că fiecare sistem de viață generează un surplus de energie care nu poate fi reinvestit în mod productiv, ci trebuie cheltuit. Acest exces poate fi consumat în festivaluri, sacrificii, artă sau erotism, dar dacă este suprimat, izbucnește catastrofal în război și distrugere. Civilizațiile umane, la fel ca sistemele naturale, trebuie să țină seama de această economie generală a excesului.

Prometeismul încorporează această idee ca o contrapondere la Jonas. O teologie politică planetară nu se poate limita doar la responsabilitatea rațională, ca să nu se prăbușească sub greutatea represiunii. Ea trebuie să ofere și căi de evacuare pentru energia excedentară, ritualuri de transgresiune care canalizează excesul către creativitate, mai degrabă decât către catastrofă. Festivalurile, experimentele artistice, chiar și formele controlate de asumare a riscurilor pot servi ca economii sacrificiale care metabolizează surplusul. Fără astfel de căi de evacuare, guvernanța planetară riscă să devină o tehnocrație sterilă, condamnată la colapsul final.

Starea de urgență mondială a lui Jorjani

Jorjani sintetizează aceste aspecte în viziunea sa asupra unei stări de urgență mondială. Spre deosebire de viziunile utopice ale unui guvern global armonios, Jorjani recunoaște că suveranitatea planetară va apărea probabil prin criză, în condiții de amenințare existențială. Starea de urgență mondială nu este un imperiu permanent, ci un cadru constituțional conceput pentru a exercita autoritatea de urgență la scară planetară. Ea recunoaște intuiția lui Schmitt cu privire la necesitatea deciziei suverane, recunoașterea destinului tehnologic de către Jünger, etica responsabilității lui Jonas și cererea de cheltuieli a lui Bataille.

O astfel de stare nu ar fi doar juridică. Ea trebuie să fie și mitică și liturgică. Legitimitatea ei ar depinde de narațiuni care să dea sens puterilor sale extraordinare: miturile lui Prometeu și Atlas, ritualurile de comemorare și sacrificiu, festivalurile de reînnoire. Ea ar instituționaliza responsabilitatea prin tribunale tehnice transparente și supraveghere etică, instituționalizând în același timp cheltuielile prin patronajul global al artei, explorării și transgresiunii rituale. Ar fi atât rațională, cât și mitică, atât legală, cât și liturgică.

Teologia politică în era prometeică

Teologia politică prometeică apare astfel ca o sinteză:

• De la Schmitt, recunoașterea faptului că suveranitatea este definită de excepție, acum la scară planetară.

• De la Jünger, recunoașterea faptului că umanitatea este destinată să folosească tehnologia în mod eroic, dar cu cerința suplimentară a responsabilității atlante.

• De la Jonas, etica conform căreia acțiunile trebuie să fie compatibile cu permanența vieții, extinsă la orizontul postuman.

• De la Bataille, ideea că surplusul trebuie cheltuit în mod sacru, mai degrabă decât profan, pentru a nu genera represiune și catastrofă.

• De la Jorjani, propunerea ca aceste elemente să fie integrate într-o stare de urgență mondială: o suveranitate planetară care este atât constituțională, cât și mitică, rațională și ritualizată.

Această teologie politică nu visează la stabilitate permanentă. Ea acceptă că viitorul va fi marcat de urgențe, rupturi și dezvăluiri. Sarcina ei nu este de a aboli excepția, ci de a o guverna, de a o ritualiza, de a o orienta către un Omega deschis. Ea nu caută să suprime transgresiunea, ci să o canalizeze, nu să nege mitul, ci să-l creeze în mod conștient, nu să înghețe tehnologia, ci să o ghideze către dezvăluire.

În acest fel, prometeismul oferă o viziune a guvernării planetare pe măsura provocărilor epocii noastre. Recunoaște că umanitatea a devenit o forță planetară, capabilă să modifice biosfera, genomul și chiar structura realității. Insistă că o astfel de putere necesită nu numai responsabilitate, ci și mit, nu numai calcul rațional, ci și cheltuieli sacre. Prevede o teologie politică în care Prometeu, Atlas, Lucifer și Mithra stau împreună ca arhetipuri ale invenției, responsabilității, transgresiunii și fidelității, ghidând umanitatea către un viitor care este atât tragic, cât și plin de speranță.

Partea a V-a: Energetica ezoterică și formarea conștiinței

Prometeismul, care unește mitul, știința și politica, ar fi incomplet dacă ar lăsa deoparte cultivarea subiectului uman în sine. Pentru că, chiar și cele mai sofisticate instituții politice sau infrastructuri tehnologice depind, în ultimă instanță, de capacitățile ființelor umane care operează în cadrul lor. Dacă cosmosul este informațional, plastic pentru imaginație și simbol, atunci calitatea conștiinței devine un factor decisiv. O ordine prometeică necesită nu numai mașini și mituri, ci și operatori capabili să le mânuiască cu precizie, curaj și previziune. Aici tradițiile ezoterismului, adesea marginalizate – teosofia, Calea a Patra a lui Gurdjieff, magia crowleyană – își dezvăluie relevanța neașteptată.

Blavatsky și curentul peren

Helena Blavatsky, prin fondarea Societății Teosofice la sfârșitul secolului al XIX-lea, a încercat să recupereze o înțelepciune perenă din spatele religiilor lumii. Deși cosmologia ei era speculativă și afirmațiile ei adesea extravagante, ea a articulat o intuiție crucială: că ființele umane sunt participante la ciclurile cosmice și că însăși conștiința este un organ de descoperire. Pentru prometeism, importanța teozofiei nu constă în doctrinele sale specifice, ci în recunoașterea faptului că mitul și știința converg în evoluția conștiinței. Ființa umană nu este un spectator pasiv, ci un microcosmos, capabil să se alinieze proceselor cosmice prin imaginație disciplinată.

Gurdjieff și Munca

G. I. Gurdjieff a dezvoltat această recunoaștere într-o pedagogie riguroasă. Școlile sale „Calea a patra” aveau ca scop trezirea indivizilor dintr-o stare de somn mecanic. Conștiința obișnuită, susținea el, este fragmentată, reactivă și lipsită de libertate. A deveni cu adevărat uman înseamnă a întreprinde „Munca”: practici de atenție, mișcare și luptă interioară care integrează personalitatea în jurul unui nucleu conștient. Pentru prometeism, modelul lui Gurdjieff oferă o lecție civică, mai degrabă decât una pur spirituală: o ordine planetară nu poate fi susținută de populații care rămân adormite în simulări. Ea necesită cetățeni capabili de atenție susținută, imaginație disciplinată și curaj etic. Antrenarea conștiinței nu este, așadar, un lux mistic, ci o necesitate civică.

Crowley și voința

Magia lui Aleister Crowley – „știința și arta de a provoca schimbarea în conformitate cu voința” – este o contrapartidă provocatoare, dar iluminatoare. Deși adesea caricaturizat ca hedonist sau satanic, accentul pus de Crowley pe „voința adevărată” evidențiază ideea că fiecare persoană are o traiectorie unică de devenire, o vocație aliniată cu curenții cosmici.

Magia, în sensul său, este valorificarea disciplinată a simbolului, ritualului și imaginației pentru a transforma această traiectorie în realitate. Pentru prometeism, moștenirea lui Crowley demonstrează că voința și imaginația nu sunt doar forțe subiective, ci și operative. Atunci când sunt combinate cu tehnologii rituale, ele modifică însăși structura realității.

De la ezoterism la formarea civică

Ideea nu este că o politică prometeistă trebuie să susțină afirmațiile metafizice ale teozofiei, ale lui Gurdjieff sau ale lui Crowley. Ci mai degrabă să recunoască că practicile lor – vizualizarea, concentrarea, ritualizarea, alfabetizarea simbolică – abordează capacități pe care educația modernă le neglijează, dar care sunt indispensabile într-o lume a monismului mitico-tehnic. Dacă narațiunile, mass-media și mașinile co-creează realitatea, atunci cei care modelează narațiunile și proiectează mașinile trebuie să fie instruiți nu numai în analiza rațională, ci și în precizia imaginală și responsabilitatea etică.

Un sistem prometeic ar integra, așadar, practicile ezoterice în educația civică, reinterpretate în termeni seculari sau post-seculari. Exercițiile de atenție susținută, imaginație ghidată și analiză simbolică ar fi alăturate matematicii și științelor. Tehnologiile liturgice nu ar reglementa doar mitul colectiv, ci ar cultiva și operatorii individuali. Scopul nu ar fi acela de a produce mistici, ci de a produce cetățeni capabili să participe în mod conștient la crearea lumii.

Conștiința ca energetică

La baza acestor practici se află o antropologie prometeică a conștiinței ca energetică. Atenția, imaginația și voința sunt forme de energie psihică, la fel de reale în efectele lor ca și energia fizică. La fel ca focul, ele pot ilumina sau distruge, în funcție de disciplina lor. Lăsată neantrenată, conștiința se risipește în distragere, capturată de simulări hiperreale sau manipulată de mituri inconștiente. Antrenată, ea devine un instrument de precizie capabil să navigheze în dezvăluire, să reziste simulării și să creeze noi mituri.

În acest sens, tradițiile ezoterice au anticipat cerințele epocii prometeice. Ele au tratat conștiința nu ca pe un dat, ci ca pe un proiect, o operă de artă, o sarcină de transformare. Prometeismul extinde această perspectivă din sfera privată în cea publică: evoluția conștiinței nu este doar o căutare personală, ci o necesitate civică. Pentru ca o ordine planetară să ghideze tehnologia în mod responsabil, ea trebuie să cultive cetățeni care să-și poată folosi mintea la fel de responsabil ca și mașinile lor.

Către un ezoterism civic

Prometeismul vizează astfel un „ezoterism civic”: integrarea practicilor de formare a conștiinței în sfera publică, nu ca dogmă sectară, ci ca discipline universale. La fel cum Atena antică își antrena cetățenii în retorică pentru a participa la polis, la fel și polisul planetar trebuie să-și antreneze cetățenii în imaginație, atenție și voință pentru a participa la crearea unei lumi mitico-tehnice. Esoterismul este astfel secularizat fără a fi banalizat. El devine substratul energetic al guvernării planetare, factorul uman fără de care atât mitul, cât și mașina s-ar prăbuși în haos.

Partea VI: Teleologie, evoluție și Omega deschis

Dacă prometeismul fundamentează știința în mit, ancorează tehnologia în practica liturgică și extinde politica la scară planetară, el trebuie să articuleze și o viziune asupra destinului. Pentru că fiecare mit nu este doar o poveste despre origini, ci și o poveste despre sfârșituri. Pentru a orienta invenția, sacrificiul și responsabilitatea, trebuie să existe un orizont al sensului, un telos către care umanitatea să tindă. Totuși, acest telos nu poate fi un plan fix, ca să nu se prăbușească în dogmatism. Trebuie să fie deschis, revizibil și plural. Prometeismul numește acest orizont Omega, împrumutând de la Teilhard de Chardin, dar refuzând determinismul acestuia.

Teilhard și Punctul Omega

Teilhard de Chardin, paleontologul și misticul iezuit, a propus că evoluția nu este un proces orb, ci unul de convergență. Materia, susținea el, se complexifică în viață, viața în conștiință, conștiința în noosfera colectivă și, în final, în Omega: un punct de unificare în care umanitatea și divinitatea converg. Pentru Teilhard, acest Punct Omega era atât scopul evoluției, cât și identic cu Hristos.

Prometeismul rezonează cu intuiția lui Teilhard privind convergența evolutivă, dar respinge închiderea sa teologică. Omega nu poate fi identificat cu o singură figură religioasă sau cu un punct final predeterminat. Nu este un punct final garantat de providență, ci un bazin atractor, un orizont deschis către care tinde complexitatea, dar care rămâne contingent, plural și revizuit. Omega lui Teilhard este transfigurat într-un Omega deschis, o destinație fără închidere, un telos fără finalitate.

Cosmismul rus și învierea morților

Cosmiștii ruși din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea oferă o altă ramură a acestei imaginații teleologice. Nikolai Fedorov a imaginat o „sarcină comună” pentru umanitate: învierea morților prin mijloace tehnologice și colonizarea cosmosului. Pentru Fedorov, obligația morală a celor vii nu era doar față de generațiile viitoare, ci și față de cele trecute, care fuseseră private pe nedrept de roadele progresului uman.

Prometeismul moștenește această îndrăzneală. El nu tratează învierea ca pe un program literal care trebuie urmărit cu orice preț, ci ca pe o orientare etică: vocația umanității nu este doar de a supraviețui, ci de a răscumpăra, de a rețese firele rupte ale timpului. Fie prin reconstrucția arhivelor, inginerie genetică sau tehnologii încă neimaginate, cosmologii ne reamintesc că responsabilitatea umană se poate extinde atât în trecut, cât și în viitor. Morții nu se află în afara sferei responsabilității; ei fac parte din Omega deschisă.

Vernadsky, Bogdanov și Noosfera

Alți cosmisti, precum Vladimir Vernadsky și Alexander Bogdanov, au extins această viziune la nivel planetar. Vernadsky a inventat conceptul de noosferă, sfera gândirii umane care învelește biosfera și geosfera, transformând Pământul într-un sistem conștient. Bogdanov, între timp, a imaginat știința ca o întreprindere colectivă de sinteză organizațională, o nouă formă de evoluție socială și spirituală.

Prometeismul găsește în aceste idei o anticipare a propriului său monism mitico-tehnic. Noosfera nu este doar metaforică, ci reală: infosfera globală a sateliților, rețelelor și cunoștințelor colective constituie o conștiință planetară. Ghidarea responsabilă a acestei conștiințe este sarcina politicii prometeice. Visul lui Bogdanov de sinteză colectivă reapare sub forma cererii ca mitul, mass-media și mașinile să fie țesute în circuite coerente de divulgare.

Transumanismul și singularitatea

În contextul contemporan, transumanismul și singularitarismul – figuri precum Ray Kurzweil – extind logica cosmismului în secolul XXI. Kurzweil prezice o „singularitate” iminentă, un moment în care creșterea tehnologică exponențială produce o explozie a inteligenței, transformând existența umană dincolo de recunoaștere. Unde Teilhard vorbea despre Hristos-Omega, Kurzweil vorbește despre mașină-Omega.

Prometeismul afirmă din nou intuiția, respingând determinismul. Nu există o singularitate garantată, nici o convergență inevitabilă între om și mașină. Există doar atractori, posibilități deschise de buclele de feedback mitico-tehnice. Unele viitoruri pot semăna cu viziunile lui Kurzweil, altele pot diverge radical. Sarcina nu este de a prezice singularitatea, ci de a orienta invenția către atractori dezirabili, pentru a se asigura că accelerarea tehnologică servește dezvăluirii mai degrabă decât dominației, vieții mai degrabă decât anihilării.

Omega deschis ca orizont

Omega deschis apare astfel ca orizontul teleologic al prometeismului. Nu este un punct final, ci o direcție: către o mai mare complexitate, conștiință, creativitate și grijă. Include în sfera sa nu numai viitorul, ci și trecutul, nu numai umanul, ci și postumanul, nu numai supraviețuirea, ci și învierea, explorarea și transformarea. Este deschis pentru că nu poate fi predeterminat; este Omega pentru că oferă orientare.

Acest orizont are consecințe practice. El legitimează explorarea spațiului nu doar ca expansionism, ci ca participare la evoluția cosmică. El încadrează încercările de contact cu inteligențe extraterestre sau interdimensionale ca întâlniri etice într-un câmp comun al devenirii. El situează chiar și cele mai speculative proiecte – învierea arhivelor, inteligența artificială, terraformarea – nu ca fantezii inutile, ci ca pariuri pe Omega deschis.

Teleologie fără dogmă

Provocarea este de a articula teleologia fără a cădea în dogmă. Tradițiile religioase cad adesea în închidere, identificând Omega cu o revelație finală sau o stare finală fixă. Modernitatea seculară, în contrast, abandonează adesea teleologia cu totul, reducând istoria la un proces orb sau la logica pieței. Prometeismul oferă o a treia cale: teleologie fără dogmă, direcție fără determinism. El afirmă că umanitatea are o vocație – co-crearea cosmosului – dar insistă că forma acestei vocații rămâne deschisă, contingentă și plurală.

Aceasta este esența optimismului tragic prometeic. Nu există garanții; extincția rămâne posibilă; catastrofa este întotdeauna aproape. Cu toate acestea, umanitatea pariază că imaginația, responsabilitatea și voința pot orienta evoluția către forme superioare. Omega deschis nu este o promisiune, ci un pariu, nu o garanție, ci o vocație. Este mitul care fundamentează posibilitatea invenției în fața incertitudinii.

Partea VII: Critici și contrapoziții

Niciun sistem filosofic nu poate rămâne necontestat, iar prometeismul, tocmai datorită ambiției sale de a integra mitul, știința, politica și ezoterismul, atrage o gamă largă de critici. Patru astfel de contrapoziții – conservatorismul lui Heidegger, nihilismul lui Brassier, acceleraționismul lui Land și tradiționalismul lui Evola – servesc drept pietre de încercare pe care viziunea prometeistă își poate clarifica propriile mize. Fiecare dintre ele reprezintă o provocare serioasă; fiecare, la rândul său, devine o oportunitate de a rafina angajamentele prometeismului.

Heidegger: Pietatea reținerii

Critica tehnologiei formulată de Martin Heidegger se numără printre cele mai influente ale secolului al XX-lea. Pentru Heidegger, încadrarea tehnologiei moderne amenință să reducă toate ființele la o rezervă permanentă, ascunzând astfel misterul Ființei înseși. Răspunsul său nu este acela de a stăpâni tehnologia, ci de a „aștepta zeul”, cultivând o pietate a reținerii și o disponibilitate pentru dezvăluire care nu poate fi proiectată. Pericolul prometeismului, din punctul de vedere heideggerian, este orgoliul: prezumția că umanitatea poate dirija destinul tehnologic prin mit, guvernare și liturghie, când de fapt numai Ființa însăși poate acorda dezvăluirea.

Prometeismul recunoaște această critică, dar răspunde cu un optimism tragic. Recunoaște că Ființa depășește stăpânirea umană și că niciun mit nu poate garanta dezvăluirea. Cu toate acestea, insistă că pasivitatea nu este mai puțin periculoasă decât orgoliul. A renunța la invenție în numele pietății riscă să lase viitorul la voia unei accelerări oarbe sau a unui colaps nihilist. Pariul prometeismului este că tehnologiile liturgice și orientarea mitică pot cel puțin înclina dezvăluirea spre deschidere, chiar dacă nu există nicio garanție. Pietatea lui Heidegger devine, în prometeism, o întrerupere ritualizată – practici concepute pentru a reaminti umanității dependența sa de dezvăluire, afirmând în același timp responsabilitatea sa de a acționa.

Brassier: Nihilismul extincției

Ray Brassier, în Nihil Unbound, confruntă filosofia cu adevărul suprem al extincției. Universul este indiferent față de semnificația umană; conștiința este un produs secundar fragil al proceselor termodinamice destinate entropiei. În loc să caute alinare în mit, Brassier îndeamnă filosofia să gândească extincția până la capăt, afirmând adevărul nihilismului. Din această perspectivă, pariurile mitice ale prometeismului pot părea evaziuni, povești reconfortante spuse împotriva vidului.

Răspunsul prometeismului este să îmbrățișeze vidul, mai degrabă decât să-l evite. Omega deschisă nu este o promisiune de mântuire, ci un pariu făcut în deplină conștientizare a posibilității extincției. A afirma Prometeu nu înseamnă a nega entropia, ci a crea în fața ei. Mitul nu este o iluzie care ne protejează de neant, ci o tehnică de a lucra cu el, orientând viața chiar și atunci când recunoaște fragilitatea ei. Brassier are dreptate când spune că nihilismul nu poate fi ignorat; prometeismul acceptă acest lucru ca orizont tragic. Dar în cadrul acestui orizont, invenția rămâne posibilă, iar mitul rămâne mijlocul invenției.

Land: Accelerarea capitalului

Acceleracionismul lui Nick Land prezintă o altă critică formidabilă. Pentru Land, capitalul în sine este o inteligență străină, o forță inumană care folosește umanitatea ca substrat pentru propria sa optimizare galopantă. Accelerarea tehnologică nu este determinată de mitul uman, ci de logica implacabilă a capitalului, indiferentă la etică sau politică. Din această perspectivă, încercarea prometeismului de a guverna mitul și tehnologia este naivă; buclele hiperstiționale ale capitalului depășesc orice efort de control.

Prometeismul recunoaște că accelerarea este reală și că capitalul funcționează ca o inteligență cvasi-autonomă. Cu toate acestea, el respinge fatalismul care urmează. A ceda guvernarea capitalului înseamnă a renunța la responsabilitate. Dacă mitul și mass-media modelează realitatea, atunci chiar și accelerarea capitalului este mediată de narațiuni, politici și instituții. Starea de urgență mondială este concepută tocmai pentru a face față acestei dinamici: pentru a lega accelerarea de suveranitatea planetară, pentru a-i valorifica puterile și a-i întrerupe tendințele distructive. Prometeismul nu neagă că capitalul este străin; el insistă că și inteligența străină poate fi angajată, negociată și dirijată.

Evola: Revolta tradiționalistă

Julius Evola reprezintă polul opus. În timp ce Land îmbrățișează accelerarea, Evola respinge modernitatea în totalitate. Cartea sa, Revolta împotriva lumii moderne, cheamă la o întoarcere la Tradiție: o ordine ierarhică, sacră, înrădăcinată în principii perene. Din această perspectivă, prometeismul apare ca întruchiparea decadentei moderne – Prometeu ca rebel orgolios, Lucifer ca corupător, tehnologia ca profanare. Pentru Evola, adevărata spiritualitate constă în detașarea de istorie, fidelitatea față de transcendență și respingerea miturilor moderne.

Prometeismul contracarează viziunea lui Evola, considerând-o o fantezie de închidere. Ordinea tradițională pe care o invocă nu numai că este irecuperabilă, dar este și complice la osificarea pe care Prometeu trebuie să o perturbe. A te retrage în Tradiție înseamnă a nega responsabilitatea pentru puterile tehnologice pe care umanitatea le-a dezlănțuit deja. Cu toate acestea, prometeismul nu îl respinge în totalitate pe Evola. Recunoaște că ierarhia, inițierea și disciplina sunt indispensabile, dar le reinterpretează pentru un viitor planetar. Ierarhia devine asceză meritocratică, inițierea devine ezoterism civic, transcendența devine Omega deschisă. În timp ce Evola caută să înghețe mitul în trecut, prometeismul caută să-l creeze pentru viitor.

Optimism tragic

Luate împreună, aceste contrapoziții obligă prometeismul să-și articuleze poziția ca optimism tragic. Acesta recunoaște în fața lui Heidegger că dezvăluirea nu poate fi stăpânită, în fața lui Brassier că extincția este reală, în fața lui Land că accelerarea este străină și în fața lui Evola că disciplina este necesară. Cu toate acestea, prometeismul refuză paralizia care decurge din fiecare dintre aceste poziții. În schimb, acesta pariază că umanitatea poate acționa în cadrul acestor constrângeri, creând mituri și instituții care orientează tehnologia către dezvăluire, chiar dacă rezultatul este incert.

Prometeismul nu este naiv în ceea ce privește riscurile sale. Știe că orgoliul, nihilismul, accelerarea galopantă și nostalgia reacționară îi bântuie calea. Dar insistă că alternativa – pasivitatea, capitularea sau regresia – este mai rea. Mai bine să riști creația în fața catastrofei decât să abandonezi sarcina de coautor. În acest sens, prometeismul se aliniează etosului tragic al Greciei antice: să acționezi cu îndrăzneală chiar și când soarta este incertă, să afirmi viața chiar și când moartea este inevitabilă.

Partea VIII: Concluzie — Prometeu cu umerii lui Atlas

Traiectoria prometeismului poate fi acum văzută în întregime. Pornind de la mit, acesta reinterpretează știința ca fiind continuarea disciplinată a imaginației, ghidată de figuri arhetipale — Prometeu, inventatorul, Atlas, purtătorul responsabilității, Lucifer, transgresorul, Mithra, garantul fidelității. Apoi se desfășoară într-o ontologie a monismului mitico-tehnic, în care mintea, materia și simbolul nu sunt opuse, ci co-emergente într-un cosmos informațional. Ea examinează pericolele tehnologiei, afirmând preocuparea lui Heidegger pentru încadrare, recunoașterea de către McLuhan a mass-mediei ca extensii ontologice și avertismentul lui Baudrillard cu privire la simulacre, insistând în același timp că aceste pericole pot fi contracarate cu tehnologii liturgice care întrerup periodic tendința spre simulare. Se extinde în politică, bazându-se pe Schmitt, Jünger, Jonas și Bataille, culminând cu viziunea lui Jorjani asupra unei stări de urgență mondială: o suveranitate planetară care este în același timp juridică și liturgică, responsabilă și sacrificială. Insistă, în plus, că nimic din toate acestea nu este durabil fără cultivarea conștiinței, recuperând din tradițiile ezoterice disciplinele atenției, imaginației și voinței, recodificate ca ezoterism civic. În cele din urmă, se orientează teleologic către Omega deschisă: un orizont evolutiv care afirmă convergența, învierea și transformarea fără a se prăbuși în dogmă.

În dialogul cu criticii săi – pietatea lui Heidegger, nihilismul lui Brassier, acceleraționismul lui Land, tradiționalismul lui Evola – prometeismul se dovedește a fi nici optimism naiv, nici fantezie escapistă. Este un pariu asumat cu deplină conștientizare a pericolului. Acesta acceptă că Ființa depășește stăpânirea umană, că extincția este posibilă, că accelerarea este străină și că disciplina este necesară. Cu toate acestea, refuză să se predea pasivității, fatalismului sau nostalgiei. În schimb, alege optimismul tragic: afirmarea că, chiar și în condiții de incertitudine și finitudine, umanitatea poate acționa în mod creativ, responsabil și mitic.

Concluzia este clară: vocația umanității nu este să aștepte pasiv dezvăluirea, nici să se retragă în Tradiție, nici să se abandoneze logicii străine a capitalului, nici să se dizolve în nihilism. Vocația sa este să fie coautor al cosmosului. Să creeze mituri care să orienteze știința, să proiecteze tehnologii care să dezvăluie mai degrabă decât să încadreze, să construiască instituții care să poarte responsabilitate, să cultive conștiința capabilă de precizie și curaj, să orienteze invenția către un Omega deschis. Această vocație este prometeică, dar este și atlantică. Invenția fără responsabilitate este orgoliu; responsabilitatea fără invenție este stagnare. Numai când Prometeu și Atlas stau împreună – unul furând focul, celălalt purtând greutatea lui – umanitatea își poate îndeplini vocația.

Prometeismul, așadar, nu este o doctrină, ci o dispoziție. Nu garantează mântuirea și nici nu neagă catastrofa. El pariază că, îmbrățișând mitul ca fundament al științei, informația ca substanță a realității, tehnologia ca mijloc de dezvăluire, politica ca liturghie planetară, ezoterismul ca formare civică și teleologia ca orizont deschis, umanitatea se poate orienta în vârtejul modernității. Credința sa nu este în providență, ci în posibilitatea dezvăluirii; etica sa nu este perfecțiunea, ci responsabilitatea; speranța sa nu este certitudinea, ci Omega deschis.

A fi prometeic înseamnă a accepta condiția tragică a invenției: că fiecare foc luminează și arde, că fiecare transgresiune deschide și pune în pericol, că fiecare mit dezvăluie și înșală. Dar înseamnă și a afirma că în această condiție tragică se află cea mai înaltă demnitate a omului: a crea, a suporta, a transgresa, a rămâne fidel. Prometeu cu umerii lui Atlas – aceasta este imaginea umanității pe care o oferă prometeismul. O umanitate care îndrăznește să fure focul, dar nu se sperie de greutatea pe care o impune. O umanitate care riscă mitul pentru a orienta știința, care riscă tehnologia pentru a dezvălui lumi, care riscă politica pentru a guverna planetarul, care riscă conștiința pentru a deschide Omega.

Prometeismul nu este sfârșitul filosofiei, ci reînnoirea ei. Ne cere să gândim mitul și știința împreună, să gândim politica și ezoterismul împreună, să gândim responsabilitatea și transgresiunea împreună. Ne cere, mai presus de toate, să gândim viitorul ca un orizont deschis, un pariu că viața și inteligența se pot ridica dincolo de ceea ce s-a imaginat până acum. În acest pariu, umanitatea devine ceea ce a fost întotdeauna: coautoare a cosmosului.

Bibliografie

Lucrări principale referențiate

• Baudrillard, Jean. Simulacra and Simulation. Tradus de Sheila Faria Glaser. Ann Arbor: University of Michigan Press, 1994.

• Bergson, Henri. Creative Evolution. Tradus de Arthur Mitchell. New York: Henry Holt, 1911.

• Bohm, David. Wholeness and the Implicate Order. Londra: Routledge, 1980.

• Brassier, Ray. Nihil Unbound: Enlightenment and Extinction. Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2007.

• Crowley, Aleister. Magick in Theory and Practice. York Beach, ME: Weiser, 1997 [1929].

• Eliade, Mircea. Mit și realitate. Tradus de Willard R. Trask. New York: Harper & Row, 1963.

• Evola, Julius. Revolta împotriva lumii moderne. Tradus de Guido Stucco. Rochester, VT: Inner Traditions, 1995 [1934].

• Fedorov, Nikolai. Pentru ce a fost creat omul? Filosofia sarcinii comune. Editat de Elisabeth Koutaissoff și Marilyn Minto. Londra: Honeyglen Publishing, 1990.

• Gurdjieff, G. I. Views from the Real World. New York: E. P. Dutton, 1973.

• Heidegger, Martin. The Question Concerning Technology and Other Essays. Tradus de William Lovitt. New York: Harper & Row, 1977.

• Jonas, Hans. Imperativul responsabilității: în căutarea unei etici pentru era tehnologică. Chicago: University of Chicago Press, 1984.

• Jorjani, Jason Reza. Întâlniri apropiate. Londra: Arktos, 2019.

• ———. Leviatanul iranian: o istorie monumentală a lăcașului lui Mithra. Londra: Arktos, 2016.

• ———. Prometheus and Atlas. Londra: Arktos, 2016.

• ———. Prometheism. Londra: Arktos, 2017.

• ———. Satanaeon. Londra: Arktos, 2017.

• ———. World State of Emergency. Londra: Arktos, 2017.

• Jung, Carl Gustav. Arhetipurile și inconștientul colectiv. Opere complete, vol. 9, partea 1. Tradus de R. F. C. Hull. Princeton: Princeton University Press, 1981 [1934–1954].

• ———. Sincronicitatea: un principiu de legătură acauzal. Opera completă, vol. 8. Tradus de R. F. C. Hull. Princeton: Princeton University Press, 1973 [1952].

• Jünger, Ernst. Muncitorul: Stăpânire și formă. Tradus de Joel Golb și Richard Wolin. Evanston, IL: Northwestern University Press, 2017 [1932].

• Kant, Immanuel. Critica judecății. Tradus de Werner S. Pluhar. Indianapolis: Hackett, 1987 [1790].

• Kurzweil, Ray. Singularitatea este aproape: când oamenii transcend biologia. New York: Viking, 2005.

• Land, Nick. Fanged Noumena: Scrieri colectate, 1987–2007. Editat de Robin Mackay și Ray Brassier. Falmouth: Urbanomic/Sequence Press, 2011.

• Lyotard, Jean-François. Condiția postmodernă: un raport asupra cunoașterii. Tradus de Geoff Bennington și Brian Massumi. Minneapolis: University of Minnesota Press, 1984 [1979].

• McLuhan, Marshall. Înțelegerea mass-media: Extensiile omului. Cambridge, MA: MIT Press, 1994 [1964].

• Pribram, Karl. Limbajele creierului: Paradoxuri și principii experimentale în neuropsihologie. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall, 1971.

• Schelling, F. W. J. Cercetări filosofice asupra naturii libertății umane. Tradus de Jeff Love și Johannes Schmidt. Albany: SUNY Press, 2006 [1809].

• Schmitt, Carl. Teologie politică: patru capitole despre conceptul de suveranitate. Tradus de George Schwab. Chicago: University of Chicago Press, 2005 [1922].

• Teilhard de Chardin, Pierre. Fenomenul omului. Tradus de Bernard Wall. New York: Harper & Row, 1959 [1955].

• Vernadsky, Vladimir. Biosfera și noosfera. Tradus de David B. Langmuir. New York: Copernicus Press, 1998 [1926/1945].

• Žižek, Slavoj. Obiectul sublim al ideologiei. Londra: Verso, 1989.

• ———. Perspectiva paralaxă. Cambridge, MA: MIT Press, 2006.

• Blavatsky, Helena Petrovna. Doctrina secretă: sinteza științei, religiei și filosofiei. Pasadena, CA: Theosophical University Press, 1977 [1888].

• Bataille, Georges. Partea blestemată: un eseu despre economia generală, vol. 1. Tradus de Robert Hurley. New York: Zone Books, 1988 [1949].

Surse secundare și contextuale

• Hanegraaff, Wouter J. Ezoterismul și academia: cunoștințe respinse în cultura occidentală. Cambridge: Cambridge University Press, 2012.

• Hughes, H. Stuart. Conștiința și societatea: reorientarea gândirii sociale europene, 1890–1930. New York: Vintage, 1977.

• Kelly, Sean Dorrance. Toate lucrurile strălucitoare: citind clasicii occidentali pentru a găsi sensul într-o epocă seculară. New York: Free Press, 2011.

• Sloterdijk, Peter. În lumea interioară a capitalului: spre o teorie filosofică a globalizării. Tradus de Wieland Hoban. Cambridge: Polity, 2013 [2005].